Today my heart is crying

Today my heart is crying. Astăzi e o zi tristă. În urmă cu 12 ani anume în această zi au murit aproximativ 3000 de oameni nevinovați, pentru un război care nu era al lor. Vieți pierdute, inimi îndurerate, familii nenorocite, copii rămași orfani și destine neîmplinite. Viața oamenilor care au pierdut pe cineva drag în aceea zi s-a schimbat pentru totdeauna, părinții și-au pierdut copii, copii și-au pierdut părinții, și cumva toți au rămas orfani.

Foarte mulți au fost cei care au scris despre acest eveniment însă mi-a plăcut mult oda lui Cornel Nistorescu publicată în "Evenimentul zilei" la data de 24 septembrie 2001. 

An Ode to America

~ Cornel Nistorescu

Why are Americans so united? They don't resemble one another even if you paint them! They speak all the languages of the world and form an astonishing mixture of civilizations. Some of them are nearly extinct, others are incompatible with one another, and in matters of religious beliefs, not even God can count how many they are.

Still, the American tragedy turned three hundred million people into a hand put on the heart. Nobody rushed to accuse the White House, the army, the secret services that they are only a bunch of losers. Nobody rushed to empty their bank accounts. Nobody rushed on the streets nearby to gape about. The Americans volunteered to donate blood and to give a helping hand. After the first moments of panic, they raised the flag on the smoking ruins, putting on T-shirts, caps and ties in the colours of the national flag. They placed flags on buildings and cars as if in every place and on every car a minister or the president was passing. On every occasion they started singing their traditional song: "God Bless America!" Silent as a rock, I watched the charity concert broadcast on Saturday once, twice, three times, on different tv channels. There were: Clint Eastwood, 
Willie Nelson, Robert de Niro, Julia Roberts, Cassius Clay, Jack Nicholson, Bruce Springsteen, Silvester Stalone, James Wood, and many others whom no film or producers could ever bring together. The American's solidarity spirit turned them into a choir. Actually, choir is not the word. What you could hear was the heavy artillery of the American soul. What neither George W. Bush, nor Bill Clinton, nor Colin Powell could say without facing the risk of stumbling over words and sounds, was being heard in a great and unmistakable way in this charity concert. I don't know how it happened that all this obsessive singing of America didn't sound croaky, nationalist, or ostentatious! It made you green with envy because you weren't able to sing for your country without running the risk of being considered chauvinist, ridiculous, or suspected of who-knows-what mean interests. I watched the live broadcast and the rerun of its rerun for hours listening to the story of the guy who went down one hundred floors with a woman in a wheelchair without knowing who she was, or of the Californian hockey player, who fought with the terrorists and prevented the plane from hitting a target that would have killed other hundreds or thousands of people. How on earth were they able to sacrifice for their fellow humans? Imperceptibly, with every word and musical note, the memory of some turned into a modern myth of tragic heroes. And with every phone call, millions and millions of dollars were put in a collection aimed at rewarding not a man or a family, but a spirit which nothing can buy.

What on earth can unite the Americans in such a way? Their land? Their galloping history? Their economic power? Money? I tried for hours to find an answer, humming songs and murmuring phrases which risk of sounding like commonplaces. I thought things over, but I reached only one conclusion.

Only freedom can work such miracles!

De ce sunt americanii atât de solidari între ei? Nu seamănă unul cu celălalt nici dacă îi vopsești! Vorbesc toate limbile pământului și alcătuiesc un amalgam amețitor de civilizații. Unele sunt aproape dispărute, altele incompatibile între ele, iar în materie de credințe religioase nici Dumnezeu nu le mai ține socoteala. Și, totuși, tragedia americana a făcut din trei sute de milioane de oameni o mână strânsă pe inimă. N-a sărit nimeni să acuze Casa Albă, armata și serviciile secrete că reprezintă o adunătură de neisprăviți. N-a fugit nimeni să-și scoată banii din bănci. Nu s-a înghesuit nimeni pe străzile vecine să caște gura. Americanii au dat fuga să doneze sânge și s-au oferit ca voluntari. Dupa primele momente de panică, au ridicat steagul pe ruinele fumegânde, punându-și tricouri, șepci și cravate în culorile drapelului național. Au fixat steaguri pe clădiri și pe autoturisme de ziceai că în fiecare loc și în fiecare automobil trece un ministru sau președintele. Și cu orice prilej au izbucnit în cântecul lor tradițional: God Bless America! Mut ca bolovanul, am urmărit concertul de binefacere, difuzat sâmbătă. O dată, de două ori, de trei ori, pe tot felul de canale de televiziune. Cu Clint Eastwood, Willy Nelson, Robert de Niro, Julia Roberts, Cassius Clay, Jack Nicholson, Bruce Springsteen, Silvester Stallone, James Wood și câți au mai fost și pe care nici un film și nici o casă de producție nu i-a putut aduna vreodată la un loc. Spiritul americanilor, de solidaritate, i-a transformat într-un cor. Cor e puțin spus. Se auzea artileria grea a sufletului american. Ceea ce nu putea spune nici George W. Bush, nici Bill Clinton, nici Colin Powell fără riscul de a se împiedica în cuvinte și sunete, se auzea măreț și inconfundabil în acest spectacol de binefacere. Nu știu cum Dumnezeu toată această cântare obsedantă a Americii nu suna nici dogit, nici naționalist, nici ostentativ! Te făcea să mori de ciudă ca nu ești în stare să-ți cânți și tu țara, fără a risca să fii socotit șovin, ridicol sau suspect de cine știe ce interese meschine. Ore întregi am urmărit transmisia în direct și reluarea reluării, ascultând povestea celui care a coborât o sută de etaje cu o femeie într-un scaun cu rotile, fara să știe cine este, sau a hocheistului californian, cel care s-a bătut cu teroriștii și a împiedicat avionul cazut în Pennsylvania să se pulverizeze într-o țintă, omorând alte sute sau mii de oameni. Cum Dumnezeu reușeau ei să se încline în fața unui semen? Pe nesimțite, cu fiecare cuvânt și notă muzicală, amintirea unora se coagula într-un mit modern al eroilor tragici. Și cu fiecare apel telefonic se adunau milioane și milioane de dolari într-o colectă menită a recompensa nu un om sau o familie, ci un spirit ce nu poate fi cumpărat cu nimic. Ce Dumnezeu poate să-i unească pe americani într-un asemenea hal? Pământul acela? Istoria lor galopantă? Puterea economică? Banul? Ore întregi am încercat să găsesc un răspuns, fredonând melodii și îngânând propoziții ce riscă să sune a locuri comune. Le-am întors pe toate fețele, dar n-am putut trece de o idee: numai libertatea poate face asemenea minuni!